În urmă cu ceva timp primesc un mesaj din partea Centrului de Formare Continuă al Arhiepiscopiei Iașilor prin care mi se oferă ocazia, ca în prima jumătate a lunii iulie, să particip la un curs de formare pentru preoții recent hirotoniți. Cu un oarecare scepticism, am completat formularul de înscriere, sperând în sinea mea, că poate nu o să mă selecteze. Nu cunoșteam, decât din fotografii și câteva mărturii ale colegilor preoți mai vechi, ceea ce se petrece acolo. Așteptările mele cu privire la acest curs se creionau în ideea că, ceea ce se va petrece acolo, va fi o prelungire a ceea ce am făcut în anii de studii de la facultate și master. Dintru început am presupus că vor fi zile de teorii, tot auzite în perioada de studii. În mine deja se ridicau anumite bariere de autoapărare. Totuși, prin grija Domnului, aceste bariere aveau să fie ușor-ușor demontate, odată cu parcurgerea acestor zile.
Așa se face că, în perioada 03-14 iulie, 2023, un grup de 20 de tineri preoți, din cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor, cu o vechime mai mică de 2 ani de la hirotonie, ne-am întâlnit la Centrul Cultural-Social „Sf. Ilie” de la Miclăușeni, pentru a lua parte la ceea ce avea să ne deschidă inimile și mintea, spre înțelegerea, pe cât cu putință a acestei taine, pe care Sfântul Grigorie de Nazianz o numește „artă a artelor și știință a științelor”. Această întâlnire binecuvântată prin grija părintească a Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, avea să devină o experiență de neuitat, în care am întâlnit oameni valoroși și colegi preoți tineri, cu dorința de a-L sluji pe Dumnezeu și oamenilor, în cel mai sublim mod.
Locul central în jurul căruia s-a organizat întreaga activitatea a fost sub Sfântul Potir, Izvorul nesecat, de unde preotul și credinciosul deopotrivă, se adapă duhovnicește, unde se încarcă de energie și se odihnește. Cursurile din aceste zile, aveau să-mi dea ocazia să-mi răspund la anumite întrebări și să mă cunosc mai bine, ca părinte – slujitor la Sfântul Altar și ca părinte – slujitor al familiei mele și comunității formate din credincioși din toate categoriile de vârstă și din toate păturile sociale.
Am simțit în această perioadă că scopul întâlnirii noastre a fost acela de informare, de formare, de reformare și de transformare. Chiar dacă, în vremea studiilor teologice, am avut prilejul de a-L descoperi pe Hristos din lingurița preotului, în fața Sfântului Altar, legătura cu Izvorul vieții, este mult mai pronunțată și mai responsabilă din momentul în care eu, la hirotonia întru preot, am primit Sfântul Trup de la arhiereu și m-a atenționat că „de gâtul meu spânzură sufletele tuturor, și de la mine va să ceară pe toți”, după cum, în urmă cu trei veacuri, atenționa Sfântul Antim Ivireanul. Dacă primele două obiective au ca scop însușirea cunoștințelor și deprinderea unei conduite creștinești, ultimele două, țintesc însăși sufletele noastre, aflați la începutul perioadei preoțești, sau cum, cu gingășie ne numea Pr. Răzvan Ionescu: „bebe preoți”.
În cadrul acestor întâlniri, am avut prilejul de a avea în mijlocul nostru semănători iscusiți. De la ierarhi, care cunosc cu precizie pulsul eparhiilor pe care le păstoresc, la preoți din administrația Centrului Eparhial, ce au o privire de ansamblu asupra multor probleme și provocări din viața Bisericii; de la profesori universitari, cu vaste cunoștințe și studii înalte, la monahi, chipuri îngerești, care au lăsat lumea aceasta pentru a fi mai aproape de Hristos; de la oameni de știință, care explorează și caută răspunsuri și soluții la problemele omului modern, la duhovnici destoinici, care tămăduiesc sufletele credincioșilor în scaunul spovedaniei; toți aceștia, în cadrul întâlnirilor cu noi, nu au ratat ocazia să semene semințe bune în sufletele noastre tinere, fertile și pline de curiozitate. Titlul sugestiv de formare continuă al acestui program îmi amintește că întâlnirea noastră nu a avut finalitate odată cu sesiunea de concluzii, ci sunt provocat și dator să aduc roade acestor semințe, până la finalul vieții.
Cele două săptămâni, în care am trăit momente pline de încărcătură duhovnicească, ne propune nouă, preoților tineri, să devenim proactivi în lucrarea și misiunea pe care o avem. De cele mai multe ori, prin formare continuă, preotul descoperă răspunsurile înainte de a fi adresată întrebarea. Exemplele practice aduse în fața noastră de cei 15 formatori ne-au arătat cât de fragilă poate fi lumea, cât de fragili suntem noi și cât de mult contează ca relația noastră cu Dumnezeu să fie autentică. Doamna psiholog Smaranda Buju ne-a prezentat că e „foarte fină linia dintre normalitate și patologie, și adesea neobservată”.
Cursurile din aceste zile au avut ca țintă persoana mea – preotul, orientat vertical, în relația cu Dumnezeu și orientat orizontal, în relația cu lumea și cu toate ale ei. Am reținut faptul că preotul este un instrument, o scară pe care oamenii urcă la Dumnezeu. „Un duhovnic bun este acela care este și un ucenic bun”, ne spunea Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. De aceea, este definitoriu ca un preot să aibă o relație strânsă cu duhovnicul, fiindcă după aceea, după cum și noi în cadrul întâlnirii cu Preasfinția Sa am concluzionat, misiunea slujirii preoțești devine mult mai ușoară. De asemenea, Pr. Răzvan Ionescu ne sugera, trasându-ne totodată ca mod de a acționa, ca în misiunea preoțească „să-L avem înlăuntrul nostru pe Sfântul Duh și, în același timp să ne însușim cultura/limba locului unde suntem”.
Este necesar să conștientizăm cuvântul Sfântului Sofronie Saharov că „vremurile rele sunt vremuri bune pentru Biserică”, întrucât în perioadele cele mai grele s-au născut cei mai mulți sfinți. Dar opusul acestui cuvânt ne obligă să nu cădem în plafonare. Arhim. Nicodim Petre, ne atrăgea atenția că există riscul de a cădea în ispita de a nu face lucrător harul din noi, închizând ușile celor care îl caută pe Dumnezeu, în special pe cele ale tinerilor. De aceea, hrănitor pentru Biserică este să-i conștientizăm pe toți oamenii că sunt mădulare vii ale ei.
La mijlocul perioadei de formare, am avut ocazia de a merge într-un pelerinaj în Nordul țării, în Bucovina, pe care poetul Mihai Eminescu o numea „raiul Moldovei”. În timpul petrecut aici, m-am bucurat că a fost un altfel de pelerinaj. Am avut ocazia de a lua parte la ateliere susținute de Arhim. Hrisostom Rădășanu. În ineditul pelerinaj m-am bucurat că una dintre activitățile cele mai impresionante a constat ca, timp de patru ore, să fim prezenți la Mănăstirea Sucevița, o bijuterie neprețuită între mănăstirile bucovinene, unde părintele arhimandrit, ne-a descoperit pașii de interpretare a picturii.
Nu pot să nu vorbesc despre prilejul de a fructifica și de a stoarce din interlocutorii din fața noastră cât mai multe răspunsuri. Deși nu am fost singurul cu o mulțime de întrebări, m-am bucurat că întreaga activitate a fost un dialog rodnic, care ne-a indicat piste de unde să plecăm în căutările noastre.
În decursul acestor cursuri, am avut prilejul de a îmbina partea duhovnicească cu partea lumească, în special cu familia preotului. Câteva cursuri au avut țelul de a conștientiza cât de mult contează familia în activitatea preoțească. Habotnicia, fanatismul, pe de o parte, și delăsarea sau indiferența, pe de altă parte, pot duce la efecte dezastruoase. Cea mai bună cale în relația cu familia este cea de mijloc. Efectele dezastruoase ale unui comportament neadecvat, se pot întrezări în viitor, după cum sunt nenumărate exemple grăitoare. Maica Sofronia Rădulescu, ne-a atras atenția, cu un sfat părintesc: „nu știm să fim tați, dacă nu știm să fim fii”. Ceea ce m-a impresionat în mod special a fost răspunsul maicii la întrebarea pe care o auzim în mod regulat de la copii noștri: „Pe care copil îl iubești cel mai mult?” Aceasta ne-a dat un răspuns minunat rugându-ne să le spuneți: „Pe toți vă iubesc la fel, dar în mod diferit.” Acest răspuns, desigur, poate fi extins la întreaga turmă cuvântătoare – vii și adormiți – de care este responsabil preotul.
O altă activitate inedită a acestui curs a constat în faptul, că întruna din zile, după ce am slujit Sfânta Liturghia, Pr. prof. Viorel Sava ne-a oferit detalii pe care să le aplicăm pentru a sluji cu eleganță. Mă bucur și consider că acest atelier este un mare dar, oferit nouă, de data aceasta după experiența slujirii, și nu ca o teorie predată de la catedră.
Întreaga activitate a acestor zile folositoare, a fost împletită cu rugăciune, cursuri și ateliere, dar și cu momente de relaxare și reflexie. Cele din urmă m-au bucurat, în special, că am avut oportunitatea de a discuta cu colegii preoți și de a expune probleme și a găsi noi înșine soluții. De dimineață, începând cu Sfânta Liturghie și până la finalul zilei, am călătorit cu întrebarea „Cum mă pot eu apropia mai mult de Dumnezeu, ca prin aceasta să îi apropii și pe ceilalți de El?” sau cum ne sfătuia părintește Înaltpreasfințitul Părinte Teofan să ne întrebăm: „Ce să fac, ca să-mi fie bine?”. Acest bine nu are o conotație lumească, decât într-o mică măsură. Acest bine are un sens duhovnicesc. Binele acesta are izvorul și finalitatea în Dumnezeu, dar treaptă cu treaptă suntem invitați să îl descoperim pentru a ajunge la El. Mântuitorul ne asigura „că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18,20). Cuvintele Psalmistului „iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui frații împreună” (Ps. 132, 1) sunt revelatoare și mi-au descoperit faptul că în întreaga viață, preotul este dator să semene în sufletele oamenilor din semințele bune semănate de ceilalți în sufletul său, și să aibă tot timpul conștiința că nu lucrat pentru sine, ci pentru Dumnezeu.
În final, doresc să aduc mulțumiri Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, pentru grija de părinte pe care o manifestă cu noi, preoții, în special cu cei tineri; către formatorii care și-au sacrificat din timpul lor, spre a ne împărtăși cu căldură din experiența lor; dar și celor care s-au ocupat și sau ostenit de toată organizarea acestui minunat „sejur duhovnicesc”. Dacă la început, priveam cu scepticism această întâlnire, acum, după o zi de la finalul întâlnirii, pe lângă bucuria reîntâlnirii cu familia, am un sentiment de nostalgie, dar și speranța că am întâlnit oameni de care mă voi bucura în momentul revederii cu ei, fie în slujire, fie în activitățile cotidiene.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Pr. Mihail Pelin,
Slujitor la Catedrala Veche „Sfântul Gheorghe” Iași
